Imi e frica si tremur...
Din nou in fata marii, din ce in ce mai rau, si niciodata din vina mea. Lumea rade in jurul meu, se simt bine, se prefac ca se simt bine, lumea tipa, a doua zi tipa mereu, si totul se indreapta catre mine, ca un sumator de emotii umane. Toate frustrarile se restrang, si cel mai usor e sa o faci cu persoana de langa, ca un psiholog casnic ar trebui sa te asculte; dar daca refuza macar pentru un moment sa o faca? Egoismul uman nu cunoaste limite, se transforma intr-un haos general, erupe, se intoarce, creste iar, se mai domoleste dar niciodata nu dispare.
Sunt condamnabila de un fel de egoism aparte, intr-un fel de illo tempore al existentei mele fizice am reusit sa imi indrept atentia catre o latura sensibila a fiintei luminoase. Si asta a venit ca o mantuire, una intru pacate, ganduri aspre, aspiratii ce nu au mai coincis cu ale lumii, distantierea fata de afectiuni innabusite si acceptarea universului solar. Totul are un suis si un coboras. Dupa ce am luat-o la vale de cateva ori am zis ca pot incerca sa urc cu spatele, asta e un fel de minciuna a ratiunii, dar a mers. Evident mai cazi in fund, dar mai bine decat frontal. Lumea insa nu e facuta sa te vada mergand cu spatele, in alta epoca probabil m-ar fi ars pe rug, acum se multumesc sa ma arate cu degetul, sa tipe la mine, sa incerce sa isi impuna punctul lor fix de vedere. Evident as putea incerca o manevra de eschivare, un pas la stanga sau la dreapta, o intoarcere usoara sa para ca merg in sensul curentului, dar apoi asta nu ar veni decat ca o minciuna a minciunii de dinainte. Ei evident, am de ales intre a ma minti pe mine sau pe ei, ii aleg pe ei, pe voi, pe tine. Dupa cum spuneam, sunt egoista.
Mi-a venit un gand, as putea infiinta societatea egoistilor anonimi. Ne-am putea intalni o data pe saptamana, am lua cuvantul si am vorbi doar pentru noi. O sa cumpar cateva oglinzi mari sa ne si putem privi in timp ce vorbim. Fata de celelalte “societati” anonime, la noi te-ai numi vindecat cand ti-ai baga picioarele in toti si toate, ti-ai lua nevasta, ai da repede un copil si ai deveni calaul lui. Halal societate.
Daca eu sufar, sa sufar numai eu... da, e bine, lumea aprecieaza o asemenea gandire. Poate o sa imi fac chiar si cativa prieteni care sa aprecieze peste masura treaba asta. O sa ajung sa dau exemple de comportament, un model al oraselor de provincie care se ridica prin oamenii pe care ii gazduiesc. Din pacate sunt nascuta intr-un oras imputit de 4 rafinarii, asa ca si creierul meu actioneaza cu 16 parti aer, face bum, iese o flacara si s-a dus. Adio prieteni, adio intelegere. Revin la egoism.
Ai treaba cu mine? Cauta in alta parte, sunt ocupata cu sinele.
Din nou in fata marii, din ce in ce mai rau, si niciodata din vina mea. Lumea rade in jurul meu, se simt bine, se prefac ca se simt bine, lumea tipa, a doua zi tipa mereu, si totul se indreapta catre mine, ca un sumator de emotii umane. Toate frustrarile se restrang, si cel mai usor e sa o faci cu persoana de langa, ca un psiholog casnic ar trebui sa te asculte; dar daca refuza macar pentru un moment sa o faca? Egoismul uman nu cunoaste limite, se transforma intr-un haos general, erupe, se intoarce, creste iar, se mai domoleste dar niciodata nu dispare.
Sunt condamnabila de un fel de egoism aparte, intr-un fel de illo tempore al existentei mele fizice am reusit sa imi indrept atentia catre o latura sensibila a fiintei luminoase. Si asta a venit ca o mantuire, una intru pacate, ganduri aspre, aspiratii ce nu au mai coincis cu ale lumii, distantierea fata de afectiuni innabusite si acceptarea universului solar. Totul are un suis si un coboras. Dupa ce am luat-o la vale de cateva ori am zis ca pot incerca sa urc cu spatele, asta e un fel de minciuna a ratiunii, dar a mers. Evident mai cazi in fund, dar mai bine decat frontal. Lumea insa nu e facuta sa te vada mergand cu spatele, in alta epoca probabil m-ar fi ars pe rug, acum se multumesc sa ma arate cu degetul, sa tipe la mine, sa incerce sa isi impuna punctul lor fix de vedere. Evident as putea incerca o manevra de eschivare, un pas la stanga sau la dreapta, o intoarcere usoara sa para ca merg in sensul curentului, dar apoi asta nu ar veni decat ca o minciuna a minciunii de dinainte. Ei evident, am de ales intre a ma minti pe mine sau pe ei, ii aleg pe ei, pe voi, pe tine. Dupa cum spuneam, sunt egoista.
Mi-a venit un gand, as putea infiinta societatea egoistilor anonimi. Ne-am putea intalni o data pe saptamana, am lua cuvantul si am vorbi doar pentru noi. O sa cumpar cateva oglinzi mari sa ne si putem privi in timp ce vorbim. Fata de celelalte “societati” anonime, la noi te-ai numi vindecat cand ti-ai baga picioarele in toti si toate, ti-ai lua nevasta, ai da repede un copil si ai deveni calaul lui. Halal societate.
Daca eu sufar, sa sufar numai eu... da, e bine, lumea aprecieaza o asemenea gandire. Poate o sa imi fac chiar si cativa prieteni care sa aprecieze peste masura treaba asta. O sa ajung sa dau exemple de comportament, un model al oraselor de provincie care se ridica prin oamenii pe care ii gazduiesc. Din pacate sunt nascuta intr-un oras imputit de 4 rafinarii, asa ca si creierul meu actioneaza cu 16 parti aer, face bum, iese o flacara si s-a dus. Adio prieteni, adio intelegere. Revin la egoism.
Ai treaba cu mine? Cauta in alta parte, sunt ocupata cu sinele.
Si ai tinut ascunse privirilor asemenea texte, pana acum? Egoisto! :)
RăspundețiȘtergereSuperb! Speachless...
Abia il scrisesem, ma jur. :D
RăspundețiȘtergereMersi, mersi