Puterea de a fi

As vrea ca macar odata aceasta lume sa fie calda si primitoare. Sa nu te simti amenintat la tot pasul. Sa nu trebuiasca sa raspunzi la injuratura prin injuratura. Dar asta nu e o realitate.
Ma gandesc ce rost are sa vrei sa ii inveti pe altii ce este frumosul, cum trebuie sa se comporte fata de noua lume, cand mereu se gasesc niste zmei sa faca dupa cum ii taie pe ei capul, de parca lumea le-ar apartine. Desigur cu aceasta nu obtin mult, prea greu insa sa realizeze de pe acum.
Nu putem sa ne plangem de noua lume, pana la urma cu siguranta si cele de dinaintea ei se incadrau in aceleasi tipare. Poate doar daca ne gandim la illo tempore lucrurile sa fi stat un pic diferit. Oricum ar fi, chiar daca stim ca lumea de dinainte nu a fost mai buna tot apare un soi de nostalgie, apare sentimentul de apartenenta la alta epoca. Sa nu credeti ca generalizez, sentimentul de nostalgie nu este intalnit la toti, e nevoie de ceva anume ca sa il ai. Si se poate ca cei care il avem sa fim indreptatiti, nu suntem noi oare doar niste calatori? poate nu am poposit bine.
La fel cum ne gandim la trecut ne putem gandi si la viitor, unul desigur mai bun. Ce e interesant e ca daca se vrea un viitor bun trebuie sa imite ceva din trecut. O serie de acte savarsite atunci, o modalitate de savarsire a lor. Orice progres are o baza.

Eu as propune acum altceva: o iesire din timpul si spatiu cotidian. Ca sa stii sa fii OM nu ai nevoie de factori materiali. Asadar sa fim oameni, apartinand de lumea noua, si in acelasi timp apartinand tuturor lumilor de dinaintea ei si celor urmatoare, apartinand timpului si spatiului infinit pentru noi, finit pt altii.

Castelele noii lumi

Noua lume isi are castelele ei. Nu e vorba de locuinte din sticla, de birouri in cladiri de fier, ci de castele, monumente inchinate sau nu unei cauze, naturii, vantului si ploii. Castelele acestea desi construite de veacuri, poate chiar secole, apartin noii lumi prin ce sunt ele acum, prin ce au devenit. Sunt locurile in care spiritele isi fac aparitia, in care lumina palpaie bland cand un suflet trece pe langa ea, in care se poate auzi pianul cantand singur.
Se poate ca aceste castele sa isi fi uitat de mult stapanul, sa fie calcate zilnic de picioarele a sute de oameni, si cu toate astea ele apartin cuiva, apartin cavalerilor care le apreciaza, care cauta in zidurile lor trecerea vremii, care le folosesc ca puncte de reper pe o harta scorojita, imaginara.

Si ceilalti oameni au castelele lor, dar sunt castele de nisip, unul fin, care la prima adiere de vant sau primul val, se fac una cu pamantul. Ciudat este ca acesti oameni se incapataneaza sa le ridice la loc, mai mari, dar la fel de trecatoare, in loc sa caute sa le construiasca in alta parte, la un alt ceas al zilei, zidind poate in peretii lor, o Ana a marii, a vantului.

Castelele sunt pioni pe un camp de batalie. Numai unele supravietuiesc - muntii.